A pierde oamenii din viata e greu, frige, doare. Fiecare pierdere pune intrebari DE CE?! de ce acum. Fiecare pierdere vine cu regrete- ce aș fi putut face mai mult, ce aș mai fi putut spune, cit timp am pierdut.
Plângi, strigi, sau taci, îngheți și deși esti prezent fizic, ești total absent mental, te retragi, ai nevoie de timp.
Iți revii și te întorci la memorii. Niciodata nu îți amintești de momente de suparare sau certuri, vin doar amintirile frumoase și clipele de neuitat trăite / retrăite împreună.
Asta am facut ultima saptamină- am pierdut un OM drag, cel care l-am numit “tată” cițiva ani. Am trecut prin plins, refuz de realitate, acceptare. Ieri am rascolit amintiri, foto, lucruri, obiecte. În final te resemnezi – colectezi și răsfoești toate pozele și împachetez restul in cutii – majoritatea gata să fie aruncate și uite ca așa și trece, pleacă viața de OM. Zeci de ani de agonisire se fac praf in ore/zile.
E o lectie pentru mine, pentru noi. Toți plecam din viață asta mai devreme sau mai tirziu. Moartea nu iartă și nu cruță pe nimeni.
De ce ar trebui să plecăm cât mai trăim?! De ce nu putem aduna amintiri plăcute și memorii frumoase. Ele vor ramine in viață mereu, în memoria celor apropiati sau celor care au avut contact cu noi.
Ura, razbunarea, jignirea, înjosirea nu ajută la nimic. Otrăvesc sufletul, irosesc timpul, stagnează dezvoltarea și pun obstacole în drumul spre vise.
Nu mai ajuta nici lacrimile nici zimbetele apoi!
Plingeți, râdeți cât sunteți vii, cât mai puteți schimba viața!
Viața e UNA- nu are importanță câți iți spun asta, de câte ori se repetă. E adevarat- E UNA! E Limitată!
Și azi poate fi ultima zi……….
Vă cuprind
Victoria D x